Apocalipsa Capitolul 1
Descoperă tema cărții și prima viziune a lui Ioan.
Cuvânt Înainte
Manuscrisele cele mai vechi intitulează această carte “Apocalipsa lui Ioan”. Cele ulterioare i-au dat un titlu mai bun, derivat din primul verset “Revelatia / Descoperirea lui Isus Hristos”, întrucât Domnul Hristos este personajul central al cărții. Majoritatea teologilor plasează data scrierii Apocalipsei pe la sfârșitul primului secol (anul 80 după Hristos), spre sfârșitul domniei împăratului roman Domițian.
În timpul domniei lui, creștini au început să fie persecutați. Tocmai de-asta, Ioan, liderul spiritual al bisericilor din vestul Asiei Mici a fost exilat pe insula Patmos din pricina credinței sale în Isus Hristos. Biblia nu ne spune exact cine era acest Ioan. Însă cele mai vechi surse istorice îl identifică ca persoana lui Ioan, autorul Evangheliei după Ioan, ucenicul Domnului Hristos. Această identificare este sprijinită de dovezi interne din Apocalipsa, întrucât cartea conține numeroase paralele lingvistice cu Evanghelia după Ioan.
În acest loc, Isus Hristos S-a arătat lui Ioan în viziune pentru a-i descoperi o solie pentru acele biserici din Asia Mică, prezentând tabloul glorios al biruinței finale al lui Dumnezeu asupra răului. Această solie era încurajatoare pentru creștini persecutați din vremea aceea, și în același timp urma să aibă un impact puternic asupra cititorilor până în zilele noastre. Atunci când vremurile sunt grele, e bine de știut că Dumnezeu deține controlul asupra la toate și planul Său se va împlini.
Înainte de a începe studierea unui text, este foarte important să facem o primă citire a întregului capitol, pentru a intra în context și a ne face o idee globală rapidă despre ce o să studiem :
1. Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-o cunoscut, trimițând prin îngerul Său la robul Său Ioan,
2. care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre mărturia lui Isus Hristos și a spus tot ce a văzut.
3. Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea ! Căci vremea este aproape !
4. Ioan, către cele șapte biserici, care sunt în Asia: Har și pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine, și din partea celor șapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie,
5. și din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morți, Domnul împăraților pământului ! A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său,
6. și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său : a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor ! Amin.
7. Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui ! Da, Amin.
8. „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic.”
9. Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz, la Împărăție și la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos.
10. În ziua Domnului eram în Duhul. Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe,
11. care zicea : „Eu sunt Alfa și Omega, Cel Dintâi și Cel de pe Urmă. Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte biserici : la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea.”
12. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Și, când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de aur.
13. Și în mijlocul celor șapte sfeșnice pe Cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur.
14. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului;
15. picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
16. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și fața Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea lui.
17. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis : „Nu te teme ! Eu sunt Cel Dintâi și Cel de pe Urmă,
18. Cel Viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților.
20. Taina celor șapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice de aur : cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici; și cele șapte sfeșnice sunt șapte biserici.
19. Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele.
Schița Capitolului 1
Primul capitol al cărții Apocalipsei se împarte în trei mari secțiuni :
Secțiunea 1 : Introducerea autorului (versetele 1-3)
Secțiunea 2 : Tema cărții (versetele 4-8)
Secțiunea 3 : Viziunea lui Isus Hristos (versetele 9-20)
Introducerea Autorului (versetele 1 - 3)
Versetele 1 - 2
“Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-o cunoscut, trimițând prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre mărturia lui Isus Hristos și a spus tot ce a văzut.”
Cartea Apocalipsa începe cu un cuvânt foarte interesant, cuvântul “descoperirea” (din greacă “apokalupsis”) care înseamnă o dezvaluire, o revelație. Cuvântul acesta poate fi considerat chiar titlul acestei cărți așa cum este în engleză (The Book of Revelation), pentru că în această carte ne este clar vorba despre o revelație, revelația Domnului Hristos.
Unii sugerează că ea este o carte sigilată, care nu este făcută pentru studiere pentru că nu putem să o înțelegem. Însă de la primul cuvânt vedem că intenția cărții este complet opusul, și acela de a ne dezvălui lucruri, nu de a le ascunde. Ea cuprinde o solie pe care Dumnezeu dorește ca noi, să o ascultăm, să o înțelegem, și să o păzim (versetul 3). Nu am putea face acest lucru dacă ea ar fi o carte sigilată.
Această revelație este “descoperirea lui Isus Hristos”. În greacă ca și în română, sunt două sensuri prin care poate fi înțeleasă această expresie :
Primul este că cartea Apocalipsa este o descoperire din partea lui Isus Hristos.
Al doilea este că ea este o descoperire despre Isus Hristos.
În acest verset, contextul biblic ne îngăduie să înțelegem că este vorba despre o descoperire din partea lui Hristos pentru Ioan, cu scopul “ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”. (Atenție, cartea Apocalipsei este o carte care Îl descoperă pe Isus Hristos prin excelență, numai că nu asta este ideea exprimată aici).
De la apariția păcatului pe pământ prin neascultarea lui Adam și Eva, s-a realizat o ruptură între Dumnezeu și oameni. De atunci orice fel de comunicare între cer și pământ s-a realizat prin Isus Hristos. Logic să vedem că și aici El vine să ne dezvăluie mesajul Tatălui Său.
Această revelație are ca scop “să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”. Hristos se adresează “robilor Săi”, adică creștinilor. El ne descoperă evenimentele istoriei care aveau să se deruleze din primul secol până la sfârșitul timpurilor. Ne este prezentată marea bătălie care a început cu mult timp înainte în ceruri, bătălie dintre bine și rău, precum și sfârșitul ei prin a doua venire în slave al Domnului Hristos.
Descoperirea a fost transmisă de către Hristos lui Ioan prin intermediul “îngerului Său”. În relatările Sfintelor Scripturi, găsim de nenumărate ori că îngerii sunt mesageri ai descoperirilor divine. Îngerul despre care este vorba aici este îngerul Gabriel (Daniel 8:16, Luca 1:19 și 26).
Când Ioan a primit aceasta descoperire de la înger, el “a mărturisit” (din greacă “martureo”) adică el a afirmat ceea ce a văzut, auzit sau experimentat în revelația primită. El se declară ca un martor al descoperirii lui Hristos și scrie tot ce Îi dezvăluise Hristos într-o carte, care va deveni “Apocalipsa lui Ioan”.
Ioan dă mărturie despre două lucruri :
Despre “Cuvântul lui Dumnezeu”, care înseamnă o exprimare, o solie, un cuvânt venit de la Dumnezeu sau rostit de către Dumnezeu.
Și despre “Mărturia lui Isus Hristos”, și anume mărturia dată de Isus Hristos. Aici Ioan face referire la cartea Apocalipsei ca fiind o solie de la Isus Hristos.
În versetul 1 și 2 avem o ilustrație tipică a paralelismului biblic. Când Ioan vorbește despre “Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos”, el se referă la “descoperirea lui Isus Hristos pe care I-a dat-o Dumnezeu” din versetul 1. Putem să asemănăm asta cu o rimă îmbrățișată în poezie.
În poezie rima constă în a face să coincidă fonic silabele de la sfârșitul versului. În paralelismul biblic este la fel, avem expresia 1 care “rimează” cu expresia 4, adică exprimă aceeași idee (identic pentru expresia 2 cu 3) :
1 - “Descoperirea lui Isus Hristos” ⤵
1° Revelația, dezvăluirea pe care o dă Isus Hristos, adică cartea Apocalipsei
4 - “Mărturia lui Isus Hristos” ⤴
2 - “pe care I-a dat-o Dumnezeu” ⤵
2° Solia, mesajul spus de Dumnezeu adică conținutul cărții Apocalipsei
3 - “Cuvântul lui Dumnezeu”. ⤴
Plan recapitulativ al soliei care pleacă de la Tatăl și până ajunge la Ioan să o scrie :
Versetul 3
“Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea ! Căci vremea este aproape !”
Introducerea autorului se termină cu o superbă binecuvântare. Ea este rostită față de “cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea”
Binecuvântarea aceasta este rostită către trei categorii de persoane :
Pentru prima categorie de persoane, faptul care ne pune pe pistă aici este că expresia “cine citește” este la singular, și celelalte două sunt la plural. Aici nu se referă la o lectură în privat, la un studiu personal, ci la unul în cadrul unui serviciu divin public. Poporul iudeu avea vechiul obicei de a citi cu voce tare la oameni, legea și profeții în sinagogă sau în public (Luca 4:16, Faptele Apostolilor 15:21). Biserica primară creștină a preluat de la poporul iudeu această practică de citire în public în mijlocul adunării, Pavel aștepta ca epistolele sale să fie citite în mijlocul adunării (Coloseni 4:16, 1 Tesaloniceni 5:27). Deci, această binecuvântare este aici rostită în dreptul acelei persoane care citește cartea Apocalipsei oamenilor cu glas tare în public.
A doua categorie de persoane sunt “cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii”, adică membrii fiecărei biserici. În acest pasaj, cuvântul “ascultă” face referire la ideea de a înțelege, deci această binecuvântare este aici rostită în dreptul persoanelor care înțeleg solia cărții Apocalipsei.
Și a treia categorie de persoane sunt cei care “păzesc lucrurile scrise în ea”. Ideea de “păzire” (după cuvântul grec “tereo”) implică trăirea îndemnurilor ca o normă de viață. Această binecuvântare este făgăduită pentru persoanele care își aliniază viața după învățăturile scrise în ea.
✨ Aceste trei binecuvântări sunt în realitate doar una singură. Prin ele, autorul vrea să ne transmită o puternică încurajare : ”Ce mare binecuvântare este pentru persoana care se apleacă și consacră timp pentru a citi, înțelege dar mai ales a trăi învățăturile acestei solii în viața sa”. ✨
Tema Cărții (versetele 4 - 8)
Versetele 4 - 6
“Ioan, către cele șapte biserici, care sunt în Asia : Har și pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui vine, și din partea celor șapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie, și din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morți, Domnul împăraților pământului ! A lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său : a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor ! Amin.”
După ce Isus Hristos i-a descoperit lui Ioan solia trimisă de Tatăl Său, Ioan dă imediat mărturie despre ea. El se apucă să scrie către cele “șapte biserici din Asia”, care sunt cum vedem mai departe în versetul 11 : “Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea”.
În Biblie, numărul 7 când este folosit în mod simbolic (cum este aici) este de înțeles ca arătând plinătatea, desăvârșirea. În Asia mică erau și alte biserici dar Dumnezeu le-a ales pe aceste șapte pentru că ele aveau niște caracteristici specifice (cum o să vedem în detaliu în capitolele 2 și 3). Aceste caracteristici specifice pe care le aveau aceste biserici au o aplicabilitate universală, adică pe lângă cea locală (care se aplică celor șapte biserici din primul secol), ele se aplică cu aceeași putere și la istoria bisericii de mai târziu.
În concluzie, această solie se poate aplica literal în mod “local” adică celor șapte biserici de atunci, și în același, se mai poate aplica și în mod simbolic și “universal”, adică bisericii creștine în general.
Scrisoarea începe cu prezentarea autorului ei, care este Ioan precum și al destinatarilor ei care sunt cele șapte biserici (comunități). Vedem aici că Ioan nu simte nevoia de a se identifica din nou și este dovada că el era bine cunoscut de comunitățile acestor biserici.
Ele erau situate în Asia, adică provincia Romană a Asiei care astăzi este situată în Turcia (cum putem să vedem pe imaginea de mai jos).
În vremurile Noului Testament, această regiune a fost un important centru al culturii greco-romane. După mutarea biserici mamă din Ierusalim, cu puțin timp înainte de anul 70, se pare că Asia devenise un centru important de creștini. Apostolul Pavel a petrecut mult timp în această regiune unde se formase o comunitate de creștini bine stabilită. Cum Pavel era un apostol al neamurilor este destul de probabil ca comunitățile bisericilor din acea provincie să fi provenit în mare parte dintre neamuri.
Mesajul începe cu o simplă salutare de respect, “Har și Pace vouă”. Cele două cuvinte apar foarte des în primele epistole creștine și constituie împreună o formă specifică de salut în biserica apostolică (Romani 1:7, Galateni 1:3, Efeseni 1:2). S-a sugerat că această salutare a apărut prin combinarea salutului obișnuit grecesc “chairein” (salutare) cu salutul evreiesc “shalom” care în greacă este “eirene” (pace).
După salutare, ne este prezentat autorul,sursa acestui mesaj (pentru că Ioan este doar un intermediar ce transmite mesajul care i-a fost descoperit). Observăm că sunt trei autori descriși prin trei expresii :
“Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine”
și
și
“celor șapte duhuri”
“Isus Hristos”
Să analizăm mai întâi prima expresie care este “Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine” :
Expresia “Celui ce este” (din greacă “ho on”) care înseamnă “Cel existent”. Se pare că expresia este luată aici din Exodul 3:14 unde este folosită redarea numelui “Eu sunt” care implică existența veșnică prin Sine însuși.
Expresia “Celui ce era” subliniază faptul că a existat din veșnicie.
În sfârșit avem expresia “Celui ce vine” adică “Cel viitor” (s-ar putea interpreta ca cel ce vine să fie Isus Hristos pentru a vorbi de-a doua Sa venire, însă cum vedem această explicație nu este coerentă cu contextul).
Deci expresia “Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine” folosită de Ioan este exprimarea în cuvinte omenești a existenței veșnice a lui Dumnezeu. După context, vedem că această expresie se referă la Dumnezeu Tatăl.
Să ne aplecăm acuma pe a doua expresie, asupra “celor șapte duhuri”.
Cele șapte duhuri “stau înaintea scaunului de domnie” al Tatălui, ceea ce ar putea implica ideea de a fi gata pentru slujire.
Ele sunt înfățișate ca șapte lămpi de foc (Apocalipsa 4:5) sau ca cei șapte ochi al Mielului (Apocalipsa 5:6).
Dacă ne uităm în cartea profetului Zaharia în capitolul 4, profetul descrie un sfeșnic cu șapte candele, și însemnătatea viziunii este : “nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor” (Zaharia 4:6). Mielul și sfeșnicul sunt simboluri care Îl reprezintă pe Isus Hristos.
Dacă adăugăm aceste idei la asocierea care este făcută între “cele șapte duhuri” cu Tatăl și Isus Hristos, ca sursă egală a harului și a păcii creștinului, ne îngăduie să înțelegem că este vorba despre Duhul Sfânt. Numărul șapte este probabil simbolul desăvârșirii Sale.
În felul acesta, vedem că autorul soliei către cele șapte biserici este Dumnezeu (sub forma trinității, adică toate cele trei persoane ale Dumnezeirii).
Dumnezeu = Tatăl + Duhul Sfânt + Isus Hristos (Trinitatea)
În prezentarea Trinitătii, în comparație cu Tatăl și Duhul Sfânt, Ioan detaliază mai mult persoana lui Hristos printr-o triplă descriere. El Îi atribuie trei titluri : “Martorul credincios”, “Cel întâi născut din morți” și “Domnul împăraților pământului”.
Hristos este “Martorul credincios”. Se sugerează că prin această expresie Ioan face referire la divinitatea lui Hristos și la egalitatea Sa cu Tatăl. Aceasta idee înseamnă că Isus Hristos este reprezentantul desăvârșit al caracterului, gândului și voinței lui Dumnezeu față de omenire (Ioan 1:1,14). El este copia Tatălui prin viața Lui lipsită de păcat care a avut-o printre oameni si moartea Lui ispășitoare pentru noi pe cruce, mărturisesc despre sfințenia și iubirea Tatălui față de oameni (Ioan 14:10, 3:16). Primul titlu ne reamintește lucrarea Domnului Hristos ca Răscumpărător.
El este “Cel întâi născut din morți”. Știm că Domnul Hristos nu a fost primul om care a înviat din morți din punct de vedere al timpului, au fost mulți înaintea Lui, de exemplu băiatul femeii văduve din Sarepta care a fost înviat după rugăciunea lui Ilie adresată lui Dumnezeu (1 Împărați 17:21-22). În acest pasaj “Cel întâi” are altă semnificație decât cea literară. El poate fi privit ca “primul” pentru că toți ceilalți care au înviat înaintea Lui și vor învia după El sunt eliberați de sub stăpânirea morții în virtutea Biruinței Sale pe cruce asupra mormântului. El a biruit asupra morții deci are puterea de a da viața și de a o lua (Ioan 10:18). Al doilea titlu ne reamintește lucrarea Domnului Hristos ca Judecător.
În sfârșit, El este “Domnul Împăraților pământului”. Expresia aceasta ne arată faptul că Isus Hristos este Împăratul împăraților. Au fost mulți împărați pe pământ dar niciunul nu este ca El. El domnește peste un regat veșnic, pe noul pământ care va fi făcut din nou și va locui împreună cu poporul Său, cu aceia pe care I-a răscumpărat și ei Îi vor aduce slavă și laudă în veșnicie (Apocalipsa 21:1-5). Al treilea titlu ne reamintește lucrarea Domnului Hristos ca Împărat.
Prin descrierea “celor trei slujbe” ale lui Isus Hristos, avem reamintirea originii lor, de ce face Dumnezeu toate aceste lucruri. Domnul Hristos a pregătit un plan de mântuire pentru omenire ca Să ne salveze de la moarte.
Acest lucru este amintit prin faptul că El “ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său”. Aici pentru cuvântul “spălat”, contextul favorizează redarea expresiei cu cuvântul “eliberat”. Însă ideea este clară, faptul că El prin moartea Lui pe cruce ne-a eliberat de sub puterea și pedeapsa păcatului (Romani 6:16-18, 21-22). El a fost jertfa înlocuitoare care a luat locul nostru la această suferință (Isaia 53:4-6).
Prin acest act pe care L-a făcut Hristos pe cruce pentru noi, astăzi avem privilegiul ca copii ai Săi, să fim “o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său”. Dovada textuală pentru Expresia “împărăție și preoți” atestă mai degrabă “o împărăție, preoți” care este probabil o aluzie la Exodul 19:6 unde Domnul Dumnezeu vorbind cu Moise în pustia Sinai, I-a spus referitor la poporul Israel : “Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt”. Domnul Hristos a făcut din biserică “o împărăție” și din membrii ce o compun “preoți” (1 Petru 2:9). Preot poate fi considerat cineva care aduce jertfă lui Dumnezeu (Evrei 5:1). Credincioșii sunt de asemenea preoți pentru faptul că ei nu mai au nevoie de mijlocirea unui preot cum era în vechiul testament, datorită faptului că Hristos este Mijlocitor între noi și Tatăl (1 Timotei 2:5).
Dumnezeu face toate aceste lucruri este pentru că “ne iubește”. Iubirea Lui pentru noi este o taină pe care noi nu putem să o înțelegem. Însă avem aici dovada clară că El este un Dumnezeu al iubirii care prin Fiul Său, Isus Hristos, Își revarsă iubirea față de noi, prin faptul că noi eram condamnați la moarte, și Hristos a murit pentru ca noi să nu pierim și să avem viața veșnică alături de El (Ioan 3:16).
✨ Câtă iubire ! ✨
Din bolnavi de lepra păcatului ⟹ El ne curățește.
Din vrăjmași ce eram ⟹ ne-a înălțat la o poziție de cinste și onoare.
Nu este de mirare că Ioan termină această prezentare a lui Hristos cu “a Lui să fie slava și puterea în vecii veciilor ! Amin”. Pentru tot ce a făcut pentru noi, Dumnezeu merită slavă și putere în veci de veci.
Versetul 7
“Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui ! Da, Amin.”
După ce am avut prezentarea Autorului soliei și al planului de mântuire, Ioan ne înfățișează scena care ilustrează cel mai bine tema cărții Apocalipsei, și anume revenirea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. A doua venire a lui Hristos este ținta spre care se îndreaptă toate. Aici vedem că Ioan folosește timpul prezent când spune că “El vine”, subliniind astfel siguranța și iminența evenimentului care este punctul culminat al omeniri, așteptat de toți copiii Lui.
Revenirea lui Hristos va fi un eveniment ce va putea fi văzut de toți căci “orice ochi Îl va vedea”. Prima lui venire în Betleem a fost o venire umilă într-un grajd cu animale, El a venit în trupul slăbit de păcat al naturii umane. Acum însă, venirea Lui va fi ca Domn al domnilor și Împărat al împăraților, ea nu se va întâmpla într-un loc retras ascuns de lume. El nu va veni pe ascuns ca un hoț ca să nu fie auzit și văzut. Venirea Lui va fi măreață asemenea fulgerului care iese de la răsărit și se vede până la apus (Matei 24:27). El va veni în sunete de trâmbiță, ale căror sunet va pătrunde până în adâncurile mormântului și vocea Lui îi va trezi la viață pe creștinii adormiți (1 Tesaloniceni 4:16).
El va veni “pe nori”. Se sugerează că această venire pe nori, ar fi în realitatea o oaste îngerească. Nemărginite cete îngerești Îl vor însoți pe Hristos când se va arăta în slavă (Matei 25:31).
În scena aceasta măreață vedem că toți Îl vor vedea chiar “și cei ce L-au străpuns”. Această declarație face clar faptul că persoanele care au jucat un rol în judecarea și moartea lui Isus Hristos vor fi înviate din morți pentru a fi martore la venirea Sa în slavă. Dar cum se va întâmpla acest lucru pentru că știm bine că învierea celor necredincioși nu va avea loc decât după o mie de ani după revenirea lui Hristos (Apocalipsa 20:4-6). Aici se vorbește deci despre o înviere parțială și specială a unui grup care de persoane care vor învia împreună cu cei neprihăniți ca să fie martori la evenimentul triumfal al venirii pe nori a lui Isus Hristos dat mort de ura și necredința lor (Daniel 12:2).
Și aceste persoane necredincioase “se vor boci din pricina Lui”. Această expresie face referință la obiceiul antic de a-și face tăieturi sau de a-și lovi propriul corp ca semn de durere și amărăciune, ceea ce în sens figurat înseamnă că ele vor privi acest eveniment cu un sentiment de mare regret al unui om necredincios.
Deși pentru cei nelegiuiți această scenă este una de teroare, groază și disperare; pentru cei neprihăniți este un moment de mare bucurie, este momentul mult așteptat al împlinirii dorinței și speranței de veacuri a omenirii. Nu putem decât să fim de acord și să ne alăturăm lui Ioan spunând “Da, Amin”.
Versetul 8
“Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic.”
La sfârșitul prezentări temei, Dumnezeu ține să reconfirme că El este Acela care conduce istoria acestui pământ, a universului și a tot ce a fost creat. El se descrie ca fiind “Alfa și Omega”. Alfa și omega sunt prima și ultima literă din alfabetul grecesc, care s-ar putea traduce și prin expresia “de la A la Z” și care sugerează ideea de totalitate, adică caracterul atotcuprinzător al lui Dumnezeu. El este “Începutul și Sfârșitul” și Cel ce are stăpânirea absolută peste toate, El este “Cel Atotputernic”, toate sunt conduse după voia Lui, așa fiind dintodeauna și în veșnicie pentru că El este “Cel ce este, Cel ce era și Cel de vine”, adică este veșnic.
Concluzia la “Tema cărții”
Cartea Apocalipsei (ca toată Biblia) are la bază ideea de al descoperi pe Dumnezeu. În ea descoperim rolul lui Hristos în marea luptă dintre bine și rău, de la originea păcatului până la biruința finală, prin revenirea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Ea ne prezintă evenimentele care conduc spre acest moment.
Planul de mântuire ne descrie în mod cronologic lucrarea Lui în favoarea acestei lumi. El a venit să trăiască printre noi, a murit pe cruce pentru a ne elibera de sub puterea păcatului. Prin viața Sa, El ne descoperă caracterul lui Dumnezeu și mărturisește cu credinciosie infinita Sa dragoste pentru noi.
✨ Marea luptă dintre bine și rău se va încheia curând, “Isus este biruitor”, El a biruit pe Satana și păcatul, aceasta este tema cărții Apocalipsei. ✨
Viziunea lui Isus Hristos (versetele 9 - 20)
Versetul 9
“Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz, la Împărăție și la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos.”
Simplitatea cu care se prezintă Ioan cititorilor săi prin “Eu, Ioan” arată faptul că el era foarte bine cunoscut de comunitățile creștine din Asia.
Ioan se prezintă comunităților din Asia ca find “fratele” lor. Cum un frate este cu familia lui la bine și la rău, așa Ioan este alături de ei atât la bucurii și la necazuri. Vedem că el este “părtaș” cu ei “la necaz, la Împărăție și la răbdarea în Isus Hristos”. După cum se pare toți creștinii sufereau de persecuție pe atunci, atât Ioan care propovăduia Evanghelia peste tot unde mergea, cât și bisericile din Asia. Prin această idee de părtășie, de familie, Ioan introduce direct un cadru de unitate, mai curajos, adică nu sunteți singuri, suntem toți împreună în necaz. El face asta pentru a putea introduce ideea de suferinței pe care creștinii aveau să o îndure.
Ioan se adresează lor despre faptul că biserica creștină urma să trăiască în “necaz”, adică prin suferință și persecuție. Și ele nu erau nici puține și nici ușoare, însă ele făceau parte din acea pregătire necesară pentru a intra în Împărăția cerurilor (Faptele Apostolilor 14:22). Creștinii trebuie să trăiască în “Împărăție”, adică în împărăția harului divin. Și asta durează până la revenirea Domnului Hristos, unde această împărăție a harului se va transforma într-o împărăție a slavei care va duce la dispariția păcatului și a suferinței. Însă până atunci, crestinul va trebui să facă față necazurilor și strâmtorărilor din partea lui Satana.
Însă Ioan nu ne lasă fără nimic, el ne dă soluția să-i facem față, prin “răbdarea în Isus Hristos”. Adică prin exercitarea stăpânirii de sine pentru a îndura o situație grea, și asta este posibilă numai printr-o legătură strânsă și personală cu Hristos. Aici găsim o paralelă între cele spuse de Ioan și cele amintite frecvent de apostolul Pavel când folosește expresia “în Hristos”, dorind să sublinieze necesitatea identificării celui credincios cu Isus Hristos. “Fiți grefați în El, și veți birui împreună cu El” (Galateni 2:20).
Persecuțiile declanșate împotriva bisericii au adus întemnițarea, exilarea și moartea multora dintre credincioși și conducătorii ei. Ioan ne introduce în acest text condițiile în care primește descoperirea din partea lui Dumnezeu. El se situa “în ostrovul care se cheamă Patmos”. Când el spune că “mă aflam”, este subliniat faptul că el a ajuns să se afle pe această insulă nu de bunăvoie, ci mai degrabă forțat de împrejurări.
Insula Patmos este situată în marea Egee, cam la 50 de mile sud-vest de Efes. Ea era stâncoasă, lipsită de vegetație și era înconjurată de ape adânci. S-a menționat că insula Patmos era folosită drept colonie pentru executarea pedepselor.
Ioan continuă și ne prezintă motivul pentru care a fost trimis în închisoarea de pe Patmos de către conducerea care era la putere în acel timp. El ne spune că “din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos”. Deci el se afla acolo din cauza mărturiei lui pline de putere și inspirație, pe care o făcuse de mai bine de o jumătate de secol cu iubirea și perseverența de a prezenta oamenilor Evanghelia Mântuitorului nostru Isus Hristos. Aceasta era unica rațiune a existenței lui. Bineînțeles că în zilele grele al persecuțiilor, mărturia lui neînfricată a uimit și pe împăratul Domițian (împăratul imperiului Roman) care s-a decis să-l exileze pe insula Patmos.
✨ Totuși din insula Patmos, unde împăratul Domițian credea că a stins pentru totdeauna torța adevărului, a ieșit o superbă revelație (cartea Apocalipsei) care a strălucit cu putere în decursul timpului pentru creștinii doritori să o primească. ✨
Versetul 10
“În ziua Domnului eram în Duhul. Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe,”
Ioan urmează acuma să primească prima lui viziune. Prin viziunea aceasta Ioan așează la început o torță (adică pe Hristos Lumina lumii) în mâna noastră ca cititori, care ne luminează restul cărții. Vizita Domnului Hristos la Ioan pe insula Patmos a avut loc în “ziua Domnului” (din greacă “Kuriake hemera”) care înseamnă “zi domnească” care provine din combinarea de la ‘Kurios” (Domn) și “hemera” (ziuă). Această expresie este unică, o găsim numai aici în Biblie.
S-au căutat diferite explicații și s-au adus 4 interpretări diferite :
Unii susțin că se referă la ziua judecății finale care va fi în viitor și despre care se vorbește atât de mult în Biblie.
Alții susțin că acoperă întreaga eră creștină și nu poate fi interpretată în termenii unei zile de 24 de ore.
O altă categorie de oameni susțin că se referă la prima zi a săptămânii, adică la ziua de duminică.
Și în sfârșit, ultima categorie de oameni susțin că se referă la ziua a șaptea, adică Sabatul Domnului.
Pentru prima interpretare, atunci când expresia “ziua Domnului” arată clar marea zi a Domnului, expresia în grecește este “hemera tou kuriou” (1 Corinteni 5:5, 2 Corinteni 1:14, 1 Tesaloniceni 5:2). Deci slabe șanse ca această să fie interpretarea.
În continuare, aici contextul dă de înțeles că termenul “ziua Domnului” se referă la timpul când a avut Ioan această viziune și nu la subiectul ei. Astfel Ioan arată locul unde se afla (ostrovul care se cheamă Patmos), motivul pentru care se afla acolo (din pricina cuvântului lui Dumnezeu) și starea în care era în timpul viziuni (în Duhul). Toate acestea au de-a face cu împrejurările în care a fost dată viziunea. Deci este logic să tragem concluzia că expresia “ziua Domnului” face același lucru, arătând momentul descoperirii. Deci slabe șanse ca să fie a doua interpretare.
Deci ne mai rămâne decât a treia și a patra interpretare. Știm că aici este vorba de ziua în care s-a făcut descoperirea. Acuma întrebarea care ne punem, este dacă expresia “ziua Domnului” se referă la ziua de duminică sau ziua de Sabat.
Un argument este faptul că Sfânta Scriptură nu identifică nicăieri ziua de duminică ca având vreo legătură sfântă cu Domnul. Însă, ea recunoaște de repetate ori că ziua a saptea, adică Sabatul, este ziua Sa specială. Biblia spune că Dumnezeu a binecuvântat și a sfințit ziua a șaptea (Geneza 2:3), că a declarat-o ca monument de aducere aminte al actului Său de a crea (Exodul 20:11), a numit-o ziua Mea cea sfântă (Isaia 58:13). Vedem că expresia “ziua Domnului” ar face mai degrabă referire la ziua a șaptea, la Sabat decât la ziua de duminică.
Deci avem pe Ioan pe insula Patmos care primește într-o zi de Sabat această viziune din partea lui Dumnezeu. El ne descrie starea în care era când a primit viziunea, spune că era “în Duhul”, adică într-o stare de extaz. Percepția lui prin simțurile naturale a făcut loc la percepția spirituală, el nu-și mai dădea seama despre lucrurile pe pământ, era doar conștient de impresiile primite de la Dumnezeu. Această stare este ca atunci când noi visăm noaptea, suntem prinși în acel vis fără să știm ce se întâmplă în jurul nostru în realitate.
După descrierea împrejurărilor, Ioan primește viziunea. El a “auzit înapoia” lui “un glas puternic”, care avea “sunetul unei trâmbițe”. Comparația cu trâmbița sugerează că era o voce cu o mare intensitate.
Versetul 11
“care zicea : „Eu sunt Alfa și Omega, Cel Dintâi și Cel de pe Urmă. Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte biserici : la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea.”
Această voce amintește că este “Alfa și Omega, Cel Dintâi și cel de pe Urmă”. Am văzut deja în versetul 8 că aceste titluri descriu pe Dumnezeu. Ținând cont de context (versetul 13-18), este clar că ele Îl descriu aici pe Domnul Isus Hristos. El este Acela care conduce istoria acestui pământ și a universului. El are stăpânire peste tot ce a fost creat, așa a fost dintotdeauna și așa va fi în veșnicie.
Comunicarea și perceperea vizuală domină cartea Apocalipsei. Ioan a primit viziuni cu scene pline de simboluri. Multe dintre ele reprezintă adevăruri infinite care trec dincolo de cuvintele și experiențele unui om. Uneori Ioan nu găsește cuvintele pentru a descrie pe deplin ceea ce vede. Însă cum Îi spune vocea “Ce vezi, scrie”. Ioan transmite în scris atât de deplin și de real cât poate să o facă un om cu cuvintele și capacitățile lui intelectuale mărginite.
Isus Hristos Îi spune să scrie tot ce vede “într-o carte”, adică este mai degrabă într-un sul, care era cel mai obișnuit fel de carte pe vremea aceea.
Și să o trimită “celor șapte biserici : la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea”. Succesiunea în care bisericile sunt aici citate reprezintă ordinea geografică în care o persoană care transmite aceasta s-ar deplasa din insula Patmos înspre toate bisericile, cum putem să vedem pe fotografia următoare.
Versetul 12
“M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Și, când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de aur.”
Ioan se întoarce să vadă “glasul” care-i vorbea, adică să vadă persoana al cărei glas îl auzea.
Și când se întoarce el vede “șapte sfeșnice de aur”. Această referire la șapte sfeșnice de aur amintește de cele șapte candele din sanctuarul pământesc (Exodul 25:31-37). Este însă evident că aici acestea diferă de sfeșnicul cu șapte brațe din sanctuar deoarece Ioan Îl vede pe Hristos umblând în mijlocul lor. Aceste “șapte sfeșnice” sunt aici niște suporturi la capătul cărora se află niște lămpi (cum vedem pe imaginea de mai jos).
În versetul 20 vedem că aceste sfeșnice reprezintă șapte bisericii, contextul ne face să înțelegem că este vorba despre cele șapte biserici din Asia Mică (adică Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea).
Cum am văzut mai devreme în versetul 11, acest lucru are și o aplicabilitate universală pe lângă cea locală, așadar asta se aplică și bisericilor din toate timpurile. Rolul acestor sfeșnice (adică creștinilor din biserici) este acela de a fi niște lumini în lume (Matei 5:14). Faptul că aceste sfeșnice sunt “de aur” arată că au o valoarea foarte mare înaintea lui Dumnezeu.
Versetele 13 - 16
“Și în mijlocul celor șapte sfeșnice pe Cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și fața Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea lui.”
“În mijlocul celor șapte sfeșnice”, Ioan vede “pe Cineva, care semăna cu Fiul omului”. Este cert faptul că persoana la care se face referire aici este aceeași persoană din Daniel 7:13, și anume Isus Hristos. Expresia “Fiul omului” se folosește de peste 80 de ori în Noul Testament pentru al desemna pe Hristos.
În Apocalipsa 1:13-16, Ioan ne face o descriere simbolică a lui Isus Hristos. Toate aceste simboluri referitoare la Vechiul Testament strânse laolaltă, prezintă un tablou combinat al slujbei Domnului prin care ni se arată ce Mântuitor biruitor avem. Totuși trebuie să notăm că tabloul lui Ioan nu este o descriere fizică literală al Domnului Hristos, oricât de glorioasă ar fi ea, ci doar una simbolică.
Descrierea lui Hristos făcută de Ioan :
Ioan ne descrie pe Hristos ca find “îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur”. Haina albă și pieptarul ne amintesc de îmbrăcămintea marelui preot (Exodul 28:4). Aluzia la marele preot ne spune că nu este de nici un folos să ne îndreptăm atenția spre niște preoți pământești. Noi Îl avem pe Isus Hristos Marele Preot din ceruri care slujește înaintea Tatălui cu jertfa Sa adusă o dată pentru totdeauna.
Haina albă este simbolul “curățirii” si parul alb este simbolul “veșniciei”. Albul strălucitor al hainei Sale și “capul și parul Lui” albe “ca lâna, ca zăpada” ne arată puritatea absolută care este în Isus Hristos (Psalmul 51:7).
“Ochii Lui” atoatevăzători și “picioarele” asemenea “aramei” încinsă în foc ne reamintesc faptul că El a călcat pe drumul suferinței înaintea noastră. El cunoaște drumul, știe și înțelege durerea, simpatizează cu cei în durere și aduce mângâiere. El este Călăuzitorul nostru plin de dragoste pe acest drum greu.
“Glasul Lui” care avea un sunet asemenea zgomotului “unor ape mari” ne amintește că El are puterea supremă asupra tuturor lucrurilor, ele sunt supuse Lui și ascultă de El. Cum de exemplu “În mâna” Sa “dreaptă”, El “ținea șapte stele”. Conform versetului 20, acestea erau șapte îngeri care la porunca Sa pot veni în ajutor nostru imediat (Psalmul 34:7).
“Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri”. Faptul că sabia ieșea din gura lui Hristos arată că este un instrument pentru aplicarea pedepsei divine. Ea simbolizează autoritatea Domnului Hristos de a judeca și în mod deosebit puterea Sa de a executa judecata. Prin faptul că sabia are “două tăișuri” și că este “ascuțită” putem înțelege incisivitatea deciziilor Sale și capacitatea de a fi eficient în faptele Sale de judecată.
Astfel înainte de prezentarea detaliilor cu privire la călătoria plină de primejdii pe care biserica avea s-o facă, ne este prezentat Conducătorul nostru Isus Hristos în capacitatea Lui de slujitor în toate. Călăuziți de El nu trebuie să ne temem de nimic, indiferent de ceea ce ne rezervă viitorul pentru că El este “în mijlocul celor șapte sfeșnice”, adică El este lângă biserica Sa și o călăuzește în fiecare moment.
✨ Cel plin de slavă a cărui fața strălucește asemenea soarelui la amiază ne amintește faptul că El este Lumina Lumii, dacă ne păstrăm încrederea în El, evenimentele întunecoase pot fi schimbate în ziua cea mai strălucitoare. Orice împrejurare calculată de Satana ca să distrugă încrederea și credința în Dumnezeu poate fi schimbată în cea mai mare binecuvântare. ✨
Versetele 17 - 20
“Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis : “Nu te teme ! Eu sunt Cel dintâi și cel de pe urmă, Cel Viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților. Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele. Taina celor șapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice de aur : cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici; și cele șapte sfeșnice sunt șapte biserici.”
Atât de copleșitoare a fost viziunea Domnului Hristos primită de Ioan, încât a “căzut de mort” la pământ. De fapt, primul efect asupra acelora cărora li s-a acordat privilegiul unei viziuni cerești a fost pierderea puterii lor fizice (Ezechiel 1:28, 3:23, Daniel 8:17, Faptele Apostolilor 9:4).
Dar o “mână” plină de compasiune s-a așezat asupra lui și un glas plăcut i-a spus “nu te teme”. Când un profet își pierdea puterea fizică în fața slavei divine, el era întărit de obicei printr-o atingere de mână (Daniel 8:18) și o ființă cerească spunea “nu te teme” pentru a înlătura temerile firești care apar în inima omului când întâlnește o ființă divină (Judecători 6:22-23, Matei 28:5, Luca 1:13). În cazul lui Ioan aici această asigurare i-a fost dată de însuși Domnul Hristos.
Când Domnul Hristos aduce sprijinul Său lui Ioan, El Îi reamintește cine este :
El este “Cel viu” (din greacă “ho zon”), care provine de la expresia vechiului testament “El chai”, adică “Viul Dumnezeu” (Iosua 3:10). Forma verbului folosită aici implică viața continuă, activă, dăinuitoare. Prin această expresie Hristos ne amintește că El este sursă de viață (Ioan 1:4).
El este “Cel dintâi și Cel de pe urmă”, adică El este veșnic.
Declarația Domnului Hristos din acest verset este plină de semnificații, deoarece El a “fost mort” (o aluzie la răstignirea Sa pe cruce la Golgota) și acuma El este “viu în vecii vecilor”. Avem aici un contrast izbitor între lipsa de viață și sursa de viață. În plus, vedem că El ține “cheile morții și ale Locuinței morților”. “Cheile” sunt un simbol al puterii și al autorității.
Aici, Hristos ne reamintește că nu trebuie să ne temem de moarte. Prin biruința Sa asupra păcatului, El a înfrânt moartea și locuința morților și are autoritate deplină asupra lor. Învierea lui Hristos e asigurarea pentru credincios că va învia în ziua de apoi pentru a fi în veșnicie cu Mântuitorul lor.
Pentru a doua oară, Ioan primește porunca de a “scrie” tot ceea ce îi va fi arătat. Această reprezentare a poruncii de a scrie înseamnă că totul este hotărât și trebuie adus la îndeplinire. De această dată însărcinarea este mai mare, deoarece ea cuprinde “lucrurile” pe care Ioan “le-a văzut”, adică viziunea Domnului Hristos de până aici (versetele 10-18). Pe cele “care sunt”, adică adevărul despre situația evenimentelor așa cum era pe timpul descoperirii lui Hristos în primul secol. Precum și “cele care au să fie după ele”, adică evenimentele și experiențele prin care avea să treacă biserica creștină. În prezentarea evenimentelor prin viziuni profetice nu trebuia să lipsească nimic fie că este din trecut, prezent sau viitor. Ioan a ascultat porunca Domnului și a scris tot ce a văzut în această carte.
La sfârșitul viziuni, Domnului Hristos ne descoperă “taina” simbolurilor “celor șapte stele” din mâna dreapta a lui Hristos și “celor sapte sfesnice de aur”.
În limbajul creștin de astăzi, o “taină” înseamnă ceva ce nu poate fi înțeles. Însă în limbajul creștin de atunci, o “taină” era un mister, un secret care poate fi înțeles doar de cei inițiați, adică doar de cei căruia Dumnezeu dorește să o facă cunoscut și sunt gata să o primească (Matei 13:11). Domnul Hristos ne explică că cele șapte sfeșnice de aur reprezintă cele șapte biserici (Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea). Și cele șapte stele din mâna dreaptă a Lui sunt îngerii acestor biserici care veghează asupra lor adică conducătorii bisericilor.
Concluzie
În primul secol tânăra biserica creștină suferea de persecuția regimului politic. Însă, din acest moment de suferință naște o superbă revelație (cartea Apocalipsei) care a strălucit cu putere în decursul timpului. Domnul Hristos vine la Ioan să-i descopere solia plină de speranță a Tatălui pentru omenire.
În ea descoperim rolul lui Hristos în marea luptă dintre bine și rău, de la originea păcatului până la biruința finală. Ea se va încheia curând, “Isus este biruitor”, El a biruit pe Satana și păcatul. El a pregătit un plan de mântuire pentru omenire, prin moartea Sa pe cruce ne-a eliberat de sub puterea și pedeapsa păcatului, a luat locul nostru ca să ne salveze de la moarte.
Câtă iubire ! Din bolnavi de lepra păcatului, El ne-a curățit, din vrăjmași ce eram, El ne-a înălțat la o poziție de cinste și onoare. Descoperim cel mai bine caracterul lui Dumnezeu și infinita Sa dragoste pentru noi.
✨ Acesta este conducătorul nostru Isus Hristos, El este lângă biserica Sa și o călăuzește în fiecare moment. El este Lumina Lumii, dacă ne păstrăm încrederea în El, evenimentele întunecoase pot fi schimbate în ziua cea mai strălucitoare. Orice împrejurare calculată de Satana ca să distrugă încrederea și credința în Dumnezeu poate fi schimbată în cea mai mare binecuvântare. ✨